Climatizarea (condiţionarea aerului) încăperilor din ­locuinţe este unul din marile câştiguri ale calităţii traiului nostru. Este deja dovedit ­ştiinţific atât medical, cât şi ­social, că a trăi în aer con­diţionat înseamnă a trăi mai bine, mai mult şi, nu în ­ultimul rând, mai sănătos. În România, clima este de tip continental excesiv, cu veri ­călduroase şi ierni geroase, ceea ce poate aduce prejudicii semnificative sănătăţii dacă în încăperile în care stăm sau ­lucrăm nu sunt condiţii ­corespunzătoare de climă ­interioară. De aceea, ­climatizarea în locuinţe 
devine din ce în ce mai mult o necesitate.

Climatizarea locuinţelor se realizează cu aparate de aer condiţionat. Din motive economice, pentru uzul unui mare segment al populaţiei, se utilizează aşa-zisele „splituri", care nu sunt altceva decât echipamente de aer condiţionat formate din două părţi: condensatoarele (sau părţile exterioare ale echipamentului, vizibile de regulă pe faţade) şi evaporatoarele (părţile interioare ale aceloraşi echipamente, montate pe faţa interioară a zidurilor încăperilor). Desigur că din punct de vedere estetic, faţadele blocurilor sau caselor suferă, dar, convenabil sau nu, aceasta este situaţia. Împreună, cele două părţi formează un tot care poate modifica microclimatul încăperilor (în primul rând temperatura) în sensul dorit de proprietar. Din punct de vedere istoric, înaintea spliturilor au fost aparatele de fereastră (tip monobloc), care înglobau 
într-o singură carcasă ambele părţi ale splitului. Aceste aparate mai există şi astăzi, fiind apreciate de  occidentali (în special americani). Sunt echipamente mai ieftine, dar mai zgomotoase şi mai greu de amplasat în ferestrele noastre tradiţionale. Spliturile prezintă, în schimb, avantajul că o mare parte din zgomot este scos afară din casă, costul lor fiind, însă, ceva mai mare. Oricum, pentru marea majoritate a apartamentelor noastre, în care încăperile au înălţimi de 2,7 - 2,9 m, spliturile sunt singurele convenabile. Pe măsură ce se vor construi clădiri în care înălţimea încăperilor să ajungă până la 3-3,2 m, caz în care să se poată amenaja tavane false, se vor putea folosi aparate dintr-o treaptă superioară, numite „ductibile" (air duct = canal de aer). Acestea permit transportul aerului în tavanul fals prin canale flexibile, izolate termic, în cele mai potrivite locuri de introducere a aerului în încăpere, pentru evitarea curenţilor de aer creaţi de amplasarea incorectă a spliturilor sau a altor guri de insuflare. Curenţii de aer sunt sesizaţi prin răcirea locală, nedorită, a unor porţiuni ale corpului uman, generată de mişcarea aerului. Aceştia sunt neplăcuţi, senzaţiile nedorite apărând atunci când în încăperi aerul înconjurător are viteze mai mari de cca. 0,25 m/s, asociate cu temperaturi prea scăzute ale aerului vehiculat.